februarie 28, 2008

Ca o bombonică

Sunt aşa o lipicioasă uneori încât am impresia că se pripăşesc pe lângă mine oamenii în autobuze ca musculiţele, mi se agaţă poşetele madamelor de nasturii sacoului, iar copilaşii ăia mici, ţinuţi pe genunchi mă privesc ca pe acadele.

Astăzi mă simt aşa de bine în pielea mea încât m-am dezbrăcat în maiou, stau în grădină şi ascult ba vrăbiuţe certăreţe, ba năştruşnici de-o şchioapă care bat o minge pe stradă, se trag şi se împing "bă, dacă eu îţi zic că a fost în poartă!". Mă gândesc dacă să merg desculţă prin birou şi să împart ghiocei la colegii morocănoşi care răspund la telefoane şi lucrează în excel (bleah!)!!!

februarie 22, 2008

Tom



lamu lti ani
la multia ni
la multi ani



Şi da, ziua ta e toată luna februarie, nu doar pe douăzeci, aşa că urări o să mai primeşti de la întârziaţi ca mine!
Şi nu, nu am uitat de ziua ta, ci am vrut să te ţin într-un suspans ca într-o buclă mică, mică de timp; pentru mine tot de douăzeci şi doi rămâi! :)
Cadou virtual mai frumos decât să-ţi îndeplinesc tag-ul nici să nu te gândeşti că există!

Primele 5 cd-uri audio piratate posedate în viaţa asta (şi cea de dincolo, de ce nu?!):
- No Doubt - Tragic Kindom, sufeream în perioada aia, cred că aveam pneumonie cam de două ori pe an.
- Linkin Park - Hybrid Theory
- B.U.G Mafia - nu mai ştiu cum se chema, era albumul ăla cu sânge latin că-l fredonam cu frate-miu şi îl ascultam când nu erau nici mama, nici tata acasă! Şi nici vecinii!
- Garbage, Beautiful Garbage
- Un cd cu muuulte colinde, îl ascultam în maşină când mergeam la bunici, de Crăciun.


Primele 5 cd-uri originale avute în viaţa asta şi pe banii cui:
- Return of Saturn, No Doubt - banii mamei, tata nici nu ştia că ascult muzică.
- După blocuri, B.U.G Mafia - ori din alocaţie, ori de la vară-mea că ea era "mai mare" şi primea bani de buzunar.
- Chocolate Starfish and the Hot Dog Flavoured Water, Limp Bizkit - din banii de un tricou, parcă. (o menţiune mică: mă îmbrăcam ca fred durst atunci, god dammit!!!!!!!!)
- Thalia şi atât că şi aşa pic de ruşinea vârstei nu ştiu ce era în urechile mele - pe ăsta mama l-a luat ca să mă convingă să mă îmbrac în fuste şi rochiţe.
- Mdea, Backstreet Boys, primul album, şi chiar îmi plăcea mai ales get down care dădea jos varul de pe tavanul vecinilor! - tot de la mama, că "erau tare frumoşi băieţii ăia de pe copertă", dar nu ăla cu pierce-uri, care, evident era my prince charming!


5 oameni (e ceva cu cinciul ăsta?!) care mi-au completat pasiunile muzicale suficient încât să îmi fie ruşine să zic: “fuck off, man, nu cred că avem aceleaşi gusturi”:
- Mihai, my first crush, îmi dădea să ascult Nirvana şi Metallica.
- Killy, şi acum ascult BI2, nu ştiţi voi!
- Tom, pe locurile trei, patru şi cinci. M-ai îndrăgostit de We Are The Night de la Chemical şi de Kasabian, warm-up cu Younderboi şi Konichiwa Bitches şi încă mai multe pe care nu le zic pentru că or să vrea şi alţii să te aibă ca dealer de muzică bună şi foarte bună şi mie nu mi-ar conveni să te împart cu mai mulţi decât îs acuma.


Mai departe, tag să se ducă învârtindu-se la umbluteleleu, Mr.Time şi wyzkid.

februarie 20, 2008

un copywriter şi eu

Să vă zic ceva, între un plan de media şi o cină pe fugă. Uneori, toate reclamele astea de pe străzi, toate panourile, toate cartoanele, afişele, toţi fluturaşii de hârtie lucioasă sau mată, toate LED-urile centrale sau periferice sau pe unde or mai fi ele, îşi bat joc de ochii mei, dansează în hore bramburite ca nişte apucaţi şi apucate care ştiu cum să mă hipnotizeze şi cum să îmi acelereze pulsul din inimioara mea de douăzeci şi doi de ani, dintre care numai vreo opt-nouă i-am trăit pe bune. Închid ochii. Ştiu eu trucul ăsta de când eram mititică şi învăţam să nu-mi fie frică de întuneric. Zău dacă nu e bine să fii orb câteodată. Deschid ochii. Sunt tot acolo: reclamele de pe străzi, toate panourile, toate cartoanele, afişele, toţi fluturaşii de hârtie lucioasă sau mată, LED...

După şedinţele de brainstorming de patru ore, până şi obrajii mei au gust de ţigări. Nici nu mai ştiu a câta cană de cafea e iarăşi goală. Ronţăi covrigei şi două creioane. Mâzgâlesc steluţe printre scheme şi cuvinte cu multe chei şi cheiţe. Nişte năstruşnice. Ţip şi lumea asta care vorbeşte şi fumează mă aplaudă. Două minute mă duc până la baie. Mă aplec cu dureri de cap deasupra chiuvetei şi îmi amintesc aşa, într-o doară, că avea dreptate ăla care a zis că oamenii de lucrează în publicitate ori înnebunesc, ori devin nişte drogaţi... ceea ce e cam acelaşi lucru.

februarie 18, 2008

Recapitulare

Duminică, după nouă seara, băieţii de pe Şoseaua Pantelimon spun "sărumâna, domnişoară!". Unii merg cu mine două-trei blocuri, câţiva paşi mai în spate, ca să fie siguri că ajung cu bine la tramvai.

Sâmbătă m-am simţit bătrână într-un loc în care muzica era de pe vremea mea şi a prietenelor mele, unde fetele cad ca pocnitorile pe duşumeaua udată cu Ursus (când Şuie se extaziază odată ca ca ca niciodată) şi unde replicile de agăţat sunt la fel de jalnice ca ginul tonic, iar cel mai galant bărbat este un bodyguard care, înainte să-mi pună ştampila, mi-a mărturisit că am o încheietură tare drăguţă.

Vineri a avut gust de Kafka şi căpşuni. A încetat după pagina 8 din Chip străin: "Ştiu că te irită bormaşinile, gîndacii de bucătărie şi sunetele provocate de frecatul geamurilor, dar nu putem spune că acestea-s lucruri de cea mai mare însemnătate din viaţa unui om. Presupun că asociezi bormaşinile cu dentistul, dar celelalte două aspecte sînt mai ciudate şi n-aş fi capabil să le descriu decât ca urticarie psihologică. Pînă acum n-am auzit ca urticaria să fi fost fatală cuiva." (Kobo Abe)

februarie 15, 2008

Supă de pui pentru suflet

Când mă ridic de lângă tine începe să ningă. Îţi tremură pleopele, le deschizi încet să nu ţi se umezească ochii. Bei ceai şi mănânci căpşuni grăsuţe. Nu vrei supă de pui. Supa e pentru oameni bolnavi. Văd că ninge sub neon, afară, lângă centrala de cartier unde, în urmă cu trei-patru ore se jucau copiii de-a fotbaliştii ăia portughezi cărora nu le reţin niciodată numele, ăia de se mişcă mai bine decât dansatorii de step.

Mă gândeam că n-o să fie niciodată nevoie de pilule serioase pentru tine, nişte pilule dulci, colorate care se plătesc numai cu hârtii albastre. Să le iau de la o farmacistă care îşi poartă nasul sub ochelarii cu lentile subţiri, care nu ştie dacă să-mi dea pilule din alea româneşti sau de celelalalte şi câte pentru câte zile, "sunteţi sigură, domnişoară, că are doar ameţeli?". Sau să stau zece minute de vorbă cu o doamnă doctor venită la ora 00:00 la farmacie să cumpere sirop de tuse pentru sufletul ei mai mic, ăla de tuşeşte de trei zile şi care e posibil să facă bronşită dacă nu ia Augumentin fără reţetă. La uşă e paznicul, beat sau doar obosit, îl doare capul. "Doamnă, aţi zis că-mi daţi o pastilă!". Îmi vine să-i dau lui pilulele şi să mă întorc acasă cu mâna goală. Sau să mă strâmb ca fetiţele cu două codiţe la taximetristul care mai bine mă privea cum merg pe jos cinci-şase kilometri decât să mă ducă "aşa aproape?".


- Beibi, pot să taci din gură până plec de la tine?
- Şi când ai de gând să pleci de la mine, beibi?
- Când te faci bine!
- Beibi, dacă nu mă fac bine niciodată?

februarie 13, 2008

În loc să mănânc

Am atâtea lucruri de făcut încât nu fac nimic.

Consigue la boca que siempre has sonado chiar nu se poate adapta cu Mouth is what we do!!!! Iar Sperietoarea de Ciori de ce nu poate ţine loc de clovn la o petrecere pentru copii?

Dacă am văzut Edward Scissorhands de nouă ori înseamnă că mă pricep să tund?

La sfârşitul meu de zi, atunci când nu e nici lumină, dar nici întuneric şi copiii de la şcoala de pe strada Parfumului abia au ieşit de la şcoală, atunci când în autobuze se înghesuie lumea mai întâi către supermarket sau piaţă, apoi spre casă (trecând pe la cutia poştală unde se ţine într-un colţ factura de la Electrica) există vreo posibilitate să găsesc la uşă (în locul plicului de la Provident) o foaie pe care să scrie cu cerneală şi litere de mână: Have you had your smile today?

Mâine dimineaţă, pe la nouă şi zece, să mă trezească cineva cu melodia asta, eventual live:

februarie 12, 2008

Aşa parcă mai merge

Colegul meu de apartament are un nume drăguţ şi o vestă verde posac cum sunt uneori frunzele din copacii ce respiră lângă stradă. Claudiu nu are încă un birou pentru calculator şi nici un scaun cu picior ca al meu pe care îl folosesc ca să mă învârt în faţa monitorului, noaptea, când nici nu mă uit la scurt-metraje, nici nu vorbesc cu oamenii virtuali care îmi povestesc ce fac în timpul zilei, nici nu analizez reclame din 2002, ci doar ascult aceeaşi melodie o dată şi încă o dată şi încă şi încă... Dacă deschid uşa pot să aud din camera lui ştirile sportive de la Pro TV, în reluare, şi, uneori, ce melodii mai dau ăia de la U TV. Ceva Morandi, nişte Paraziţii, odată am auzit şi puţin Blondy, dar a schimbat repede, probabil şi-a dat seama că nu e okay.

Când ajung acasă, seara, de obicei după ce se închide la Mega Image, mă întreabă dacă vreau ciorbă de perişoare sau lapte şi biscuiţi cu cereale. Nu se grăbeşte să se întoarcă în pat, la biroul improvizat dintr-un scaun, dar îl simt că nu prea are ce să-mi spună. Zilele trecute a fost altfel, mi-a povestit ce a făcut la serviciu, era indignat şi vorbea cu patos din ăla de-l vedeam prin anul doi de facultate la preşedinţii asociaţiilor de studenţi. Cu Zapp nu e de glumit când e vorba de examene pentru internship şi nici nu vreau să îmi imaginez cum a învăţat Claudiu toate denumirile de telefoane, generaţii mai vechi, generaţii mai noi şi dispozitive-experiment ce mai există doar în dosarele sub lacăt ale telefoniei mobile ce utilizează CDMA, dar nu despre frecvenţe radio vorbesc eu aici.

Claudiu este bărbatul de care mă ciocnesc la bucătărie, uneori în baie şi mai des pe hol, de care nu mi-e teamă că-mi alterează my feminine touch de pe căni şi farfurii, din cutiile de ceai sau din cele cu cercei, de pe pisica de lemn, de pe cheia franceză şi maşina de spălat, de pe rafturile din bibliotecă, de pe covoarele din lână de la bunica sau că-mi ştirbeşte libertatea cu aparatul de ras de pe policioara din baie, libertatea mea mai cu moţ decât a celorlalţi, făcută din castelul de tricouri "Made with pride" aruncate pe canapea, din cariocile şi plastilina uscate, din cărţile copertate frumos de Polirom, de pe insignele pe care le-am primit cadou de la băieţi pe care îi iubesc în felul meu şi din paharele sănătoase de vodkă din care beau vin, uşchite din Bavaria (de la un bal al bobocilor la care fratele meu n-a vrut să danseze cu stripteuzele şi pace!) de vechiul coleg de apartament, ăla de zicea numai minciuni şi nu avea nici măcar un caiet de mate cu toate că era student la Poli.

februarie 07, 2008

F

Feminitatea îmi stă în puterea de a complica lucrurile până nu mai înţeleg nimic nici din mine, nici din ele, nici din ei. Şi ca să fie şi mai complicat decât cele mai complicate lucruri de pe lumea asta şi cea de dincolo, mai feminină mă trezesc atunci când mă cuprinde plictiseala de după umeri, iar lenea îmi face semn că e ok să mă alint ca o mâţă grăsană care a mâncat prea mult înainte de culcare. Nu e clar, aşa-i?

Plictiseală este cu zece minute înainte de închidere, la Leonardo, când vreau cu tot dinadinsul să-mi bag picioarele mărimea treizeci şi şapte în botine roşii de lac mărimea treizeci şi nouă. Adică nu le cumpăr, adică nici nu aş dormi cu ele în pat de drag, adică mai bine îl pupam pe băiatul care se uita răbdător la mine, fără să-şi verifice ceasul, în loc să mă alint şi să mă strâmb la vânzătoare. Cum să spun, eu nu ştiu cum să mă mai înnod şi să mă deznod ca să se tăvălească de râs prietena mea blondină cu breton şi pierce în buză, cea care şi-a cumpărat botine negre aseară sau colega mea slăbănoagă care vrea pillates şi nu a comentat deloc filmul de la care abia ieşisem sau băiatul ăla de pictează frumos, poartă tenişi în ianuarie, este art director şi nu l-a deranjat că i-am răsturnat popcorn pe cămaşă. Nu, eu chiar sunt incoerentă!

Tipic feminin la mine înseamnă să-mi fie dor să-l sărut pe băiatul cu tenişi în timp ce-l sărut, la Leonardo, cu o botină de lac roşu într-o mână şi cu ochii închişi ca nu cumva să le văd pe vânzătoare cum se agită, că e aproape zece şi ele nu au închis buticul.

februarie 06, 2008

Poate la anu', mamă

De parcă m-aş putea sui într-o maşină, la volan, cu permis în buzunar, ca să conduc de azi şi până în decembrie, spre casă, ascultând o singură melodie. Uite, mi-ar plăcea să nu întârzii la masa de Crăciun, să am cadouri pe bancheta din spate şi un braţ de beteală în dreapta. Şi aş conduce aşa, singură, două sute de kilometri în unsprezece luni, aş sări peste Paşte şi peste ziua mea. Iar când aş ajunge în parcare, ar ninge sfios numai în dreptul meu cu fulgi de îngheţată de vanilie.

Mama să fie bătrână, să poarte ochelari şi părul prins într-un coc imens, tata să aibă burtă de moşneag şi mustaţă căruntă, iar din bucătărie să se umple casa de miros de cozonaci. În brad să stea agăţate cărţi de joc, bilete la Loto şi cecuri în alb, să vorbim despre cât de lung a fost drumul şi să ne minunăm unde am ajuns. Mama să fie glumeaţă cum ştie ea şi cum mi-a dat să învăţ, să mă întrebe iar de iubiţi şi amanţi, iar eu, în loc să chicotesc cum am făcut ultima dată, să-i întind mâna stângă şi să-i urmăresc ochii cum se umezesc. Tata să aducă trei pahare cu picior înalt şi să desfacă o sticlă de vin din cele interzise, ascunse după sfeşnice de sticlă, bibelouri cu balerine şi farfuriuţe pentru desert. Iar din altă cameră, din pereţi sau chiar din tavan, nu mă supăr, să se audă o singură melodie:

februarie 01, 2008

De ce nu lucrez eu la aprozar şi de ce vinzi tu vise

Niciodată nu ne dăm seama când se înserează. Nu ne uităm pe fereastră. În camerele albe, la birourile mici, în faţa calculatoarelor ne scoatem baghetele de mină de cărbune ca să croşetăm cuvintele cu fire de imagini, facem colaje din idei furate, împrumutate şi spunem că ne-am inspirat. Eu folosesc câteodată şi un stilou. L-am folosit ieri, la examen şi ca să-ţi scriu bileţelul în care îţi spuneam că îmi place că porţi boxeri coloraţi. La birou uit să-l scot din geantă.

E prânz. E soare. Tragem draperiile cu mâinile lungi în care ţinem linguriţe cu iaurt şi banane verzi, acoperim fereastra cu podul palmei. Al tău e mai lat. Poti să-ţi ascunzi în pumn pumnul meu, o pereche de bikini, un ou de ciocolată, un inel cu ciupercuţă, un pliculeţ de ceai şi dopul de la o sticlă de vin.

Ne pitim după e-mail-uri caraghioase în care oamenii care poartă cravate ne sfătuiesc să fim stupizi. Ne ofuscam, îmi trimiţi un sms în care îmi zici că nu ne este lene, facem haz, îţi trimit un link cu fotografi, bem o gură de apă, eu fumez o ţigară şi o luăm de la capăt. Noi vindem! De ce spui că vinzi vise cum o fac pe stradă grăsanii care cunosc toate curele de slăbit? De ce nu mi-a zis nimeni că nu pot să fiu vânzătoare la aprozar dacă scriu cu stiloul?

Cred că am obosit. Ne aşezăm pe canapelele din hol. Începi să-mi spui despre râul tău, cel de acasă. Minte-mă că o să pleci într-o croazieră pe Siret, doar tu şi câinele ăla mare şi rău de care ţi-e frică şi acum, că o să mâncaţi frunze de salcie şi că o să prinzi peşti cu un fir de păr de-al meu care s-a agăţat de cămaşă ultima oară când ne-am tras-o pe fugă. Povesteşte-mi despre mama ta şi despre zilele în care surorile tale te lăsau singur ca să se strângă oamenii la tine. Zi-mi de petrecerea de Crăciun. Nu contează că am fost şi eu acolo. Povesteşte-mi cum m-ai sărutat când nu se uita nimeni, în dormitor, când pictam. Un brad, parcă. A, nu m-ai sărutat? Mmm... înseamnă că... Am făcut ceai. Şi cafea. Şi am umplut paharele cu whiskey. Le-am pus lămâie şi o cireaşă din dulceaţă. Ne întoarcem la birouri?

Mă ridic să deschid fereastra. E noapte. Mă sperii de capul umbrei mele, un pătrat caraghios, cu două colţuri ciobite de ţigle, fără gură, fără nas, fără ochelari. Tu rămâi la birou, schiţând un scenariu pe o foaie albă şi un surâs în colţul gurii. Iar nu ne-am dat seama când s-a înserat. Mergem acasă?