noiembrie 30, 2007

Câte mere are un vierme?

Uneori mă trimit la colţ, în camera cu ferestre înalte, bibliotecă şi televizor. În dormitor. Mă aşez pe pat şi mă apuc cu palmele de frunte, închid ochii şi îmi scutur capul doar pentru câteva secunde. După ce mă liniştesc, adun într-un coş gândurile care au căzut bete pe covor. De obicei, au forma întrebărilor uşoare, de clasa a patra, cu un iz de suprarealism forţat. Aseară, mi-au scăpat doar 6 (şi jumătate) gânduri:

1. O pisică de lemn care rânjeşte poate substitui o pisică adevărată care toarce?
2. Chiar am încredere că Lorgean e mai bun decât am fost informată sau e doar un moft pe care îl permit în bibliotecă?
3. Oare bradul (pardon, Bradul) din Piaţa Unirii o să aibă şi bomboane de ciocolată agăţate de crengile metalice?
4. Până când pot să-mi ignor manichiura? Dar fostul prieten?
5. De ce mă enervează oamenii care răspund "Bine" atunci când îi întreb ce fac?
6. Câte mere are un vierme?

noiembrie 29, 2007

Mă aştept să fiu magnifică

Am o problemă cu un cuplu de verbe-clovn de care mă lovesc câteodată atâta de puternic, încât mi se împleticeşte limba şi îmi ţiuie urechile. De la jonglerii şi sensuri care mai de care mai trecătoare.

A aştepta, logodit cu verişoara lui semantică A se aştepta. Ce mai, o nebunie de cuplu care îmi garniseşte minutele de legătură dintre întâlniri şi discuţii cu oameni, în general.
A aştepta
deschide întotdeauna uşa, mă întâmpină nerăbdător şi mă priveşte ba supărat ca un copil răsfăţat, ba idiot de la excesele de veselie. Pentru un verb, este surprinzător de iritat şi iritant.
A se aştepta
e cuminte ca o fată la şezătoare, zâmbeşte des şi e foarte atentă. E motivată şi te motivează. Într-un fel, e ca o mamă care te trimite singur în clasa întâi, în prima zi de şcoală.

Cu A aştepta m-am cam împăcat în ultima vreme. Am aruncat cărţile pe masă, le-am dat în jumătate şi ne-am apucat să le numărăm pe îndelete. Am ajuns la un fel de convenţie tacită, mijlocită de un interval de timp benefic amândurora. Dacă stabilesc o întâlnire, iar în 10 de minute nu apare nimeni, A aştepta se iveşte drăguţ de după colţ: "N-a venit?". Ei bine, n-a venit. Mă sfătuieşte să mai stau 10 minute şi apoi mă trimite acasă. Un sistem sănătos, aş zice. Pe mine mă ţine departe de un verb-coleric (A (se) enerva). Pe el îl scuteşte de riduri şi de plictiseală.

Cu A se aştepta însă nu e chiar aşa de uşor. Am încercat în zadar un compromis. Mi-a dat de înţeles că sunt prea mulţi factori pe care nu poate să nu-i ia în seamă. În special din cauza oamenilor. Mda. Oamenii care se aşteaptă să merg la un substantiv, să verb mereu, să mănânc un/o/nişte substantive cu adjective sănătoase, să cumpăr doar la diminutiv, să dorm un adjectiv la superlativ, în fine, să stau mai mult de vorbă cu pronume de politeţe şi să renunţ la unele conjuncţii şi interjecţii. Tocmai de aceea m-am hotărât să întocmesc o listă de aşteptări personale, pe care să o fac publică abia după ce termin cerneala din stilou.

Zilele trecute, un bărbat necunoscut dintr-un viitor nu foarte îndepărtat mi-a mărturisit că se aşteaptă să fiu magnifică.
Cel mai bun prieten m-a încurajat, spunându-mi că o să fiu.
Ideal ar fi fost să fiu deja.


Până una, alta:
- mă aştept ca astă-noapte să fiu creativă între cei patru pereţi ai camerei mele,
- aştept maratonul de filme de pe 1 Decembrie.

noiembrie 22, 2007

Certitudinea lui

"Nu mă doare nimic", i-am zis, vizibil deranjată, "nu ştiu de ce continui să mă pipăi". Dar Mihnea nu se interesa dacă m-am lovit, ci căuta o scuză rezonabilă ca să-mi pipăie coapsele şi sânii. M-am ridicat. Mă dureau capul şi ceafa. Îmi amintesc că m-am suit pe scaun ca să agăţ un balon de becul chior, m-am dezechilibrat şi am căzut fix lângă canapea. Nu era prima oară. Căzusem din copaci, de pe capota maşinii bunicului, de pe căpiţele cu fân, din vârful acoperişului, de pe garduri, de pe sobă. Chiar mă simţeam prost că acum era vorba doar despre un scaun. M-am îndreptat spre baie şi am bolborosit un "vin imediat" perpendicular cu mocheta îmbâcsită din cameră. Mihnea îşi puse laptopul în braţe şi dădu drumul la "Happy feet". Râdea frumos şi ştia asta. Îl amuzau pinguinii. Şi era suficient de deştept încât să facă pe prostul mai tot timpul.

În baia îngustă, cu faianţa crăpată şi cada jegoasă, stăteam cu privirea aţintită în oglindă. Mi-am desprins părul, l-am pieptănat cu degetele şi l-am prins la loc. Am scos din buzunar dermatograful maroniu şi mi-am îngroşat dungile de sub ochi. Am oftat tot timpul cât m-am spălat pe mâini. Când am ieşit, l-am văzut pe Mihnea cu laptopul în poală, gol până la brâu, al naibii de brunet. M-am apropiat de el şi l-am pironit cu privirea în pernă. Tot timpul era ciufulit. Iar de câteva zile mirosea a plastilină. Camera lui aducea cu o groapă de gunoi: şerveţele mototolite, aşternuturi împuţite, praful de două degete pe o bibliotecă sărăcăcioasă, cărţi abandonate pe podea, jucării de pluş şi omuleţi din plastilină, un brad artificial în miniatură, două fotolii jerpelite, pahare, farfurii, resturi de mâncare şi ambalaje, haine transpirate, şifonate, decolorate.

"La ce te uiţi?", l-am întrebat distrată şi m-am cocoţat pe genunchii lui. Sincer, mă interesa mai mult ce avea de gând să facă. Şi-a extras privirea din monitor şi mi-a zâmbit ca un copil care abia învaţă să flirteze. "La tine", mi-a zis, în timp ce îşi abandona laptopul lângă pat, pe o grămadă de foi mâzagâlite. M-a tras peste el. M-am lăsat condusă până a început să mă sărute. Îmi plăcea că e brunet. Iar dezordinea din cameră îmi dădea senzaţia că e un bărbat scos din tratatele de antropologie. Era dezordonat şi bădăran, deştept şi leneş, dezinteresat şi făcea sex ca un animal. Ca unul căruia îi face plăcere. Şi asta mi-era de ajuns ca să înnebunesc.

Tot aud că femeile au nevoie de certitudini. Noroc că bărbaţii le au deja şi nu se sfiesc să le împărtăşească. În felul lor, ce-i drept. Mihnea ştia cu siguranţă cum este el ca bărbat şi de ce sunt eu acolo. Iar eu îi acceptam certitudinile.

noiembrie 19, 2007

A(m) zis!

De la wyzkid mi-a revenit o leapşă (auzi la el cică mă abţin!) cu replici memorabile ale mele sau ale lor, iubiţii mei amanţi prieteni amici brothers from another mother jumătăţi ciobite băieţi bărbaţi aventurieri îndrăgostiţi şi tot aşa. Iată:

Eu, îmbufnată, imediat după ce ne-am dat seama că am rămas fără prezervative:
Ar trebui să ne cumpărăm o cutie de prezervative ca să ne ajungă toată relaţia!

După o relaţie de patru ani:
EU: Te iubesc!
EL: Da, ştiu.
(după cinci minute)
EL: Vreau să te...
EU: Da, ştiu.

Un compliment strecurat într-o dispută:
EL: De ce răspunsurile tale sunt sistematic mai bune decât ale mele?

După o ceartă şi-un verdict de o noapte, a doua zi dimineaţă:
EL: Am găsit o soluţie! Te duci imediat să-ţi faci o clonă şi mi-o trimiţi! Ai înţeles?

Well, o izbucnire de-a mea în faţa unui papiţoi de iubit. Glumeţ evident, nu-i aşa?!
EU: Nu vreau să te mai văd! Pleacă din faţa mea!
EL: Dă-ţi jos ochelarii!

În aceeaşi categorie memorabilă intră şi : "M-am plictisit. Hai să ne despărţim!", "Vorbim mai încolo" (as in peste câţiva ani), "Nu simţi nevoia să fii singur azi?", "Nu facem nimic din ce nu vrei tu" (pfuai, ce idioţenie de replică adolescentină!) şi triada "Te urăsc"- "Te iubesc" - "Eşti o ciudată".

Aştept replici de la: Pinky, umblu teleleu, Diana cu tot cu loc de joacă şiii Theo .

noiembrie 18, 2007

Când port cizme de cauciuc:

- arăt ca un gondolier plecat singur în concediu.
- nu-mi este frică de apa adâncă şi nici nu mă gândesc cu amărăciune că nu ştiu să înot.
- am impresia că şosetele mele dormitează leneşe în paturi de cauciuc, fără teama inundaţiilor nemernice.
- mă simt ca bunul samaritean pentru că pantofii sport de acasă au şireturile uscate, tălpile încă prăfuite şi dormitează în dulap, lângă sandale, visând la aleile de prin parcuri.
- alerg prin bălţi după autobuze ca dulăii după pisici, fără să-mi pese că arăt ca Mary Poppins care încearcă să decoleze cu umbrela.
- aştept şi câte zece minute la semafoarele puse pe avarie şi mă întreb cum arată cu adevărat o zebră plouată.
- le zâmbesc muncitorilor de pe şantiere.
- îmi cumpăr umbrelă transparentă ca un tavan din plastic moale, prin care pot să văd cum fac tumbe picăturile de ploaie şi cum plonjează pe mâneci.
- îmi imaginez cum ar fi să pic într-un canal ("Aici am căzut în canal cu umbrela").
- mă întreb dacă nu e bine, uneori, să fiu dintr-o bucată.
- îmi doresc să fiu Octopus Vulgaris, adică să scuip cerneală când vorbesc şi să am un braţ pentru umbrelă, unul pentru îngheţată, unul pentru geantă, unul pentru o acadea uriaşă, colorată, două pentru a-mi îmbrăţişa prietenii pe stradă, unul pentru sticla cu apă şi unul pentru a descuia uşa de la intrare.
- mi-e foarte uşor să cred că pot merge pe apă.

noiembrie 16, 2007

Mai am nevoie şi de iarbă

Poate că m-am pripit când am zis că nu sunt superstiţioasă şi că marţi e o zi ca oricare alta. După o săptămână învolburată, tind să înjur dizgraţios şi să cred că 13 e mai mult decât un număr simpatic care mă duce cu gândul la un coşar care merge tiptil pe un acoperiş ascuţit, căutând să prindă pisici negre într-o plasă de fluturi. Sechele din copilărie.

Am trecut cu vederea cele 30 de ore(în 2 zile) de sclavie benevolă, dacă pot să-i spun aşa cu voce tare, exact pe plantaţia cu care am semnat contract în urmă cu un an şi mai bine, dar zău dacă nu m-am simţit incredibil de prost cu mine şi luni şi marţi şi miercuri şi joi şi... despre azi nu ştiu, că încă nu s-a încheiat. Pe de o parte, prost că a trebuit să-mi cer scuze pentru ceva ce nu depindea direct de mine. Pe de altă parte, prost că m-am holbat vreme de 10 minute în vitrina cu piscină de la Marriott, întrebându-mă dacă nu-mi stătea mai bine blondă/brună/roşcată cu picioare lungi şi minte îngustă, dar suficient de dotată (aş, nici vorbă de isteţime) cât să pun mâna pe un respectabil om de afaceri babalâc care adoarme citind Times, la bar, la restaurant, pe scări, în lift, la recepţie. Un "Helou mistăr Roberţson, how nais tu see iu aghein. Welcome to...aa... at Marriott. Ior rum iz expecting iu. And ior hor, tuu" suficient de bătrân cât să fie putred de bogat, dar nu prea bolnav cât să mă ţină minte. M-am scuturat de frică şi de scârbă de ce-a putut să-mi debiteze mintea în doar 10 minute, în timp ce priveam o piscina mai pretenţioasă. Unde mai pui că nici măcar nu ştiu să înot. Am dat vina pe nesomn.

Cu câteva ore înainte de inopinatul delir cu piscina am făcut cunoştinţă cu breasla hostesselor. Fără nicio răutate, bineaţivenit, poftim, mulţimim, văinvitamînsală şi două-trei zâmbete în evantai sunt suficiente, God dammit! Eu le-aş scădea din simbrie pentru fiecare "Fată, ai fost la casting acolo unde te-am trimis eu săptămâna trecută, că mi-a zis doamna Mariana că nu ai ajuns şi m-am întrebat dacă e adevărat, că eu doar îţi spusesem să te duci şi îţi dădusem şi adresa şi i-am zis că poate nu ai nimerit locul, dar nu avea cum să nu-l nimereşti că au clădirea aia mare chiar pe Victoriei, la rond, unde sunt taxiurile pe care le luam noi în vară, cand mergeam in Fratelli şi ne îmbătam cu cocktailuri roz pe care ni le cumpărau francezii ăia care ne trimiteau cu şoferul acasă. Deci, te-ai dus?" A optat pentru da.

Revenind la note mai coerente, am aterizat ca tipul din reclama la Prigat într-o bancă, "Mă scuzaţi..." şi am zâmbit frumos, sperând că asta va suplini sărăcia cifrei mele de salariu (aia trecută în contract, nu vorbesc de frauda stăpânitorilor mei şi de complicitatea mea de bovină), care fie vorba între noi şi între toţi angajaţii Raiffesein de la Agenţia Muncii, este de râsul curcilor şi nu-ţi permite să-ţi deschizi nici măcar un card de cumpărături. Dacă aş fi avut cu 12 ani mai puţin, aş fi întors spatele şi aş fi zis: "Nici nu voiam!". Da' aşa, am zis bună ziua, am zâmbit ca să nu plâng şi am ieşit pe uşa băncii, blestemând săptămâna asta pentru că, nu-i aşa, când eşti furios Doamne păzeşte să dai vina pe tine!

Iar, la final, un scurt fragment dintr-un program de circ şi variete, surprins de Media Express într-o tipăritură al cărei conţinut este oferit cu înţelepciune de oamenii de afaceri digitale prin satelit, prin cablu coaxial, prin fibră optică, triple play, DTH şi pay TV, privind chestiunea de media-planning (limbaj de surcele, ce mai!):

"(...) reclamele din ziare, reviste sau cărţi rămân ani de zile în casa cititorului, pe când reclama TV dispare în eter, pleacă pentru totdeauna"

Well, of course, dacă aş fi reclamă TV şi eu aş pleca dacă cineva ar citi o carte sau un ziar în faţa televizorului, în timp ce eu rulez cu frenezie. Zic rulez ca să susţin titlul postului, nu de alta.

noiembrie 12, 2007

CUM SĂ faci un om

CUM? SĂ vorbesc despre haine?
Cu ce să încep?
Cu nasturii?
Cu gulerul?
Cu pantalonii?
Poate cu gradele de pe umeri?!


Mi s-a aninat în minte imaginea lu' tata, care tata a purtat uniformă mai mult de jumătate din viaţa lui şi încă mai arată de parcă ar purta-o. La început, când a luat-o în primire (tot de uniformă vorbesc), zicea că TREBUIE, apoi că e NEVOIE, apoi că AŞA E ONORABIL, apoi că FĂRĂ NU SE POATE, apoi că e SINGURUL costum care i s-a potrivit vreodată. Ei bine, da, nu e vorba despre orice fel de haină, ci despre o bucată de stofă-cârpă-militărească trainică aşa cum sunt toate lucrurile în armată şi aşa cum ar trebui să fie orice plan de viitor. Unde mai pui că a fost croită pe măsura unui om ce poartă aceeaşi mărime de 30 de ani. Două variante: ori e tata culmea statorniciei, ori uniforma e magică. Acuma nici nu mai ştiu dacă tata a fost dintotdeauna aşa cum este sau haina l-a convins că aşa trebuie să fie. Oricum, contează prea puţin care pe care sau care pe cine.

Intenţia mea incipientă era, de fapt, să vorbesc despre un crez părintesc-oştesc, cum că este imperios necesar să fii ordonat şi să înveţi cu sfinţenie nişte lucruri mărunte de care, "o să vezi tu", nu poţi să te lipseşti mai târziu. Am dat mereu vina pe haina aia haină că îl trimite pe tata destul de departe şi destul de des. Totuşi, îmi dau seama acum, am avut vreme să iau aminte de la el:

SĂ:
- vorbesc calm, fără să ţip (chiar mi-a ieşit o perioadă)
- negociez
- nu ies din casă până nu iau micul-dejun
- nu gătesc
- fac flotări şi genoflexiuni
- nu o fac pe mama să plângă
- beau ceai şi cafea cu miere
- îmi fac temele la mate
- ascut creioanele cu un cutter
- întâmpin colindătorii la uşă (I hate that!!!)
- socializez cu musafirii
- nu mă laud
- beau vin
- mă prefac că nu aud soneria
- nu vorbesc obscen like never ever God forbid

CUM:
- se calcă o cămaşă
- se recită poeziile
- se reţin datele istorice
- se curăţă bocancii
- se conduce o Dacie (uhum-uhum!)
- se culeg strugurii
- se leagă nodul de cravată
- se bucură un tată care, vreme de 35 de ani, a învăţat CUM SĂ nu-şi arate bucuria.

noiembrie 06, 2007

Uneori

Se petrec zile în care nu am timp nici măcar să îmi rod unghiile, apăi să îmi întind părul, să îmi reîncarc abonamentul de RATB, să ajung la şcoală, să mănânc un sandviş cu pui şi o supă de legume, să termin de citit un roman slăbuţ, publicat de Readers, să fac gogoşi şi baie cu spumă, să îmi vopsesc părul, să visez la pisica Lulu pe care nu o s-o am niciodată sau să scriu pe blog despre cum m-am străduit să nu fac sex zilele astea...

not that later edit: sau să angajez un tip în boxeri negri care să-mi facă masaj!

noiembrie 04, 2007

Prinţul finlandez şi calul de 250 cc

Poveştile nu se mai scriu cu un condei şi o călimară de cerneală. Prinţii sunt acum nărăvaşi, iar caii mănâncă asflat în loc de jar. Războaiele adevărate nu se mai poartă decât în cărţile de istorie şi poate nici acolo, iar victimele sunt contabilizate în loc să fie plânse. Azi există competiţii speciale pentru prinţi şi caii lor. Învestirea de altădată e înlocuită de premii în bani şi celebritate. Prinţese? Not in this picture.

De dimineaţă, am prins competiţia televizată, dar şi parada prinţilor încălecaţi pe ai lor cai de 250cc. Ce mai, bărbaţi la fel de curajoşi ca şi numele tărâmului pe care l-au bătătorit vreme de 27 de tururi - Valencia sau Valentia latină (Valentia as in "vigoare", "curaj"), desigur unul dintre regatele căruia îi plăcea să se fălească pentru că forma Coroana Aragaonului, prin preajma lui 1200 şi ceva. Ei bine, deosebite domnişoare care încă trăiţi în poveşti, prinţii de azi poartă în continuare colanţi (kinky!), mai coloraţi totuşi decât cei ai strămoşilor lor. Pe post de coroană au cască fumurie care nu doar îi protejează de dureri de cap, ci le şi păstrează identitatea secretă până la finalizarea competiţiei sau, varianta plauzibilă, nu permite intruziuni din partea prafului, vântului şi a gângăniilor. Pe scurt, o gaşcă de prinţi care ştiu când să se aplece, cum să depăşească şi când să se lase depăşiţi. Şi cum îi priveam eu (redundanta) aşa mulaţi pe cai, cu formele lor aerodinamice scoase în evidenţă de colanţii curcubeici, imprimaţi cu blazonul sponsorilor, le-am memorat numele cu rezonanţă nobilă şi poate le-aş fi reţinut şi feţele dacă nu aveau coroanele alea fumurii peste ochi: italienii Dovizioso, De Angeli şi Lorenzo, spaniolii Debon şi Hector (nu Hanna) Barbera, şi cel dintâi al competiţiei, Mika Kallio, un prinţ finlandez atât de sincer, de transparent şi de blond cu ochi albaştri cum n-a visat vreodată nicio domniţă visătoare a vremurilor noastre visătoare. Ca orice prinţ care se respectă, chiar dacă prenumele lui nobil se termină cu o vocală şi nu cu o consoană care să impună respect, Mika are un cal pe măsura debutului său - KTM (o posibilă anagramare a numelui stăpânului - Kallio T. Mika).

Pentru mai multe detalii despre ultima competiţie Gran Premio Valencia 250 cc citiţi ştirile electronice, forumurile, cumpăraţi ziarele şi nu mai căutaţi pe bloguri! :)

noiembrie 01, 2007

copy sex

lapte bătut yam yam
chocapic cu lapte
frişcă şi cireşe
yum yum
căpşuni cu smântână
negaţie. căpşuni cu frişcă... şi piele
struguri. vin alb şi piele
şi felii de portocale
aaa, migdale sărate, sărate
îngheţată de nuci
cu topping de ciocolată
sirop de arţar
peltea de gutui
apă minerală rece, rece
piele bronzată, fierbinte, fierbinte
cearşafuri de satin şi o pernă uriaşă
lumină caldă şi draperii din mătase. briză
ploaie măruntă, nu lumină
două mâini
o boabă de strugure şi o gură mică întredeschisă
două buze ţuguiate, uşor tremurânde
un vârf de limbă care cere boabă de strugure
boabă care atinge uşor vârful limbii, nu se vrea muşcată. simţuri gâdilate
alte buze se apropie şi o altă limbă încearcă să muşte din boabă
a ceda
a umple cu suc gurile
yam yam
limbile caută cu nerăbdare stropii din urmă
yam yam
se întâlnesc. se ating. se resping
buzele se lipesc
nimeni nu vede. nimeni nu ştie. se întâmplă acolo
un happy end pentru un film mut
un film cât o boabă de strugure. mic şi suculent
povestea unei boabe de strugure şi a două limbi
yam yam
umăr gol
parfum
miros şi buze
păr ciufulit
degete împreunate
chicotit
încâlceli prin cearşafuri
deasupra, dedesubt
împingeri, atrageri
atingeri, săruturi
mângâieri şi vorbe şoptite la ureche
tremurat
nerăbdare
dorinţă
reprimare
dorinţă
hai
stai
hai
gust
sărut
buze
dulce-acrişor, umed, cald
a muşca, a strânge, a suge
a dori, a putea, a face
îmbrăţişare
cald
şi mai cald
vorbe, fapte, fapte reale
degete prin păr
degete pe spate
degete pe sâni
degete pe şliţ
degete pe umeri
degete pe buze
degete pe degete
degete împreunate
sâni lipiţi de piept
umeri încordaţi
buze umede
a avea. a simţi. a cere
a şti. a cunoaşte. a primi
a săruta din cap până-n picioare
a alinta
a săruta piele caldă
a asculta o voce stinsă
a face cunoştinţă. a stârni. a descoperi.
intim. nevăzut. excitant. incitant. uşor obscen
obscen de timid
timid de incitant
incitant de intim
nemaivăzut de excitant
gol. goală
curbe
unduiri
zâmbete
picături
ochi. priviri
vorbe nespuse
ocheade şmechereşti
aproape. şi mai aproape. tare. umed
fierbinte. clocot
a intra
a căuta. a ieşi
încoace. încolo
a geme. a ţipa
a rosti nume. a rosti despre a vrea
a cere ce se vrea
a rostogoli. a înşfăca
a urca
a muşca
a potrivi. a sări. a o lua razna. a nu te opri
a nu-ţi dori să opreşti. a nu rezista. a nu mai fi
a exploda
linişte. udă. ud
cald. caldă
grozav
îmbrăţişare
mângâiere
plăcere mută
sărut
iar sărut
încă o mângâiere
încă un sărut
o ţigară
doi oameni
un loc
somn
lingură. poziţie
vise
visuri